Miercuri seară am aflat de la Mazi că pe noua mea carte de vizită va scrie foarte frumos „food editor” şi am simţit că era nevoie să sărbătoresc. Oricum îmi doream să cinez în oraş (de fapt, când am aflat vestea tocmai parcasem către Al Melook Sweets) aşa că acum găsisem scuza perfectă pentru a mă răsfăţa fără remuşcări.
Încă nu am reuşit să îmi stăvilesc pofta de humus, aşa că îl comand de câte ori am ocazia. La fel se întâmplă şi cu carnea de oaie (doar un peşte apetisant primează în faţa Mioriţei). Aşa că am comandat frigărui de oaie care au venit pe o farfurie plină de garnituri: cartofi prăjiţi (nu sunt tocmai tradiţionali, dar cui nu-i plac cartofii prăjiţi?), roşii şi ceapă caopte pe grătar, castraveţi muraţi, pătrunjel şi felii de roşii proaspete şi un orez cu bob lung pe care nu l-am mai întâlnit până acum (a fost foarte bun). Mi-a plăcut şi am mâncat tot împreună cu my grumpy mate, dar am să caut nod în papură.
Nu prea au ce să caute pe farfurie cartofii prăjiţi, indiferent cât de buni sunt. De asemenea, roşii coapte cu roşii crude nu ar trebui să se întâlnească (şi asta se aplică pentru toate ingredientele). „Decorul” cu frunza de salată este foarte depăşit şi nu ar trebui să îl mai folosească nimeni niciodată. Vă rog eu mult să nu mai abuzaţi de frunzele de salată pentru că lasă o impresie proastă şi nici nu e locul lor lângă preparatele astea delicioase – sfat universal valabil.
Trecând peste abuzul vizual al frunzelor de salată (prezente şi în bolul cu tabouleh), neştiind că felul principal vine cu garnitură şi lipie (cumpărată, bleah!) am mai comandat o porţie de cartofi prăjiţi cu mentă şi usturoi (au fost divini şi cu riscul de a mai câştiga nişte kilograme, i-aş mai comanda de câteva ori) şi o lipie.
Lipia făcută acolo a fost pe gustul meu şi mi-a satisfăcut aşteptările. A venit pufoasa, umflată, fierbinte şi plină de seminţe de susan (negru şi alb).
Ne-am păstrat obiceiul şi nu am mai avut loc pentru desert, dar nu am putut rezista şi am luat la pachet câteva baclavale şi rulouri cu fistic. Cele din dreapta cu tăieţei pentru cataif au fost demenţiale – m-am îndrăgostit pe loc de textura loc crocantă. Nu sunt foarte dulci şi nici nu băltesc în sirop.
Dulciurile se vând la gramaj şi le poţi comanda atât în restaurant, cât şi pentru acasă. Practic restaurantul Al Melook Sweets este împărţit în două: localul propriu-zis unde te poţi aşeza la masă şi cofetăria care este lipită de restaurant.
Preţurile sunt decente. Noi am plătit 60 de lei cu tot cu bacşis pe ce am comandat şi încă vreo 18 lei pe prăjituri.
Lăsând deoparte „incidentul” cu frunzele de salată, cartofii prăjiţi de lângă frigăruile de oaie şi faptul că în meniu se găseşte pizza (!!!), mâncarea a fost gustoasă, serviciul foarte bun (nu m-am simţit agasată de ospătar, dar nici total ignorată, ceea ce este perfect pentru mine), iar locaţia bine aleasă.
Al Melook Sweets este un local fără pretenţii, de cartier (îl găseşti pe Nerva Traian la nr. 23-33), unde mănânci bine cu bani puţini.
Cu siguranţă voi reveni, pentru că mai am multe de testat (prajiturile alea nu o să se deguste singure, nu?), printre care şi o narghilea aromată (mirosea a tutun bun, nu a chimicală colorată care e foarte populară prin oraş).
Iar în ceea ce priveşte noua mea funcţie zic: hai noroc şi uraţi-mi succes ca să fie bine.