Galaţi nu se află cu siguranţă printre destinaţiile foodie din lista marcată cu „de vizitat” a multor români. Şi totuşi reuşeşte să suprindă în mod foarte plăcut dacă ajungi să poposeşti în acest oraş uitat parcă de vreme, care te cucereşte cu liniştea şi malurile înverzite ale Dunării. Nu am plecat cu aşteptări mari, dar m-am întors mai mult decât mulţumită şi cu dorinţa de a reveni.
Se face că viaţa mi-a scos în cale un gălăţean minunat, de care m-am îndrăgostit nebuneşte şi care a reuşit cumva să îmi facă zilele mai frumoase, să mă surprindă adesea cu lucruri plăcute şi să împartă cu mine experienţe pe care le voi preţui mult timp de acum încolo. Aşa că am vrut să cunosc şi oraşul din care provine şi m-am bucurat teribil când mi-a cerut să-l însoţesc în vizită la Galaţi.
Am reuşit ca în 2015 să păşesc de două ori în acest oraş, doar că primăvara nu a fost darnică în zile însorite (cel puţin nu când am fost noi acolo) şi nu am reuşit să văd mare lucru, deşi ne-am plimbat o zi în ploaie. Am revenit în toamnă pentru a recupera şi timp de 3 zile mi-am sacrificat picioarele şi le-am lăsat să facă bătături în căutarea frumuseţii oraşului. Nu regret nimic. Şi acum mi-e dor de faleza aia şi de dimineţile cu ceaţă.
Vedere din Turnul Televiziunii, Galaţi
După ce am colindat prin Grădina Publică, pe străduţele cu case vechi, faleză, pietonală, am revăzut-o pe Nespălată, am trecut pe lângă Universitate şi cartierul studenţesc, am fost chiar şi la un spectacol de operetă, nivelul de energie a scăzut şi a trebuit să băgăm combustibil. Şi m-am bucurat foarte mult că deja erau făcute rezervări la restaurante, nu a trebuit să mă gândesc la nimic, să planific nimic – totul era deja făcut şi decis, iar eu doar m-am relaxat şi bucurat.
Prima surpriză culinară a fost prânzul la restaurantul Perla Dunării din Turnul Televiziunii. Mi s-au înmuiat genunchii când am văzut priveliştea şi cât de sus ne aflăm. Pentru că era încă devreme, eram singurii clienţi din restaurant şi am putut să ne luăm masa în intimitate, fără gălăgie sau fum de ţigară. Am primit şi un cadou drăguţ, am băut vin alb, dar m-am îmbătat de la privelişte. Nu e ceva ce vezi în fiecare zi, nu?
Aici am înţeles că lumea vine aici să se ceară în căsătorie (clişeu, nu?) şi urcă în turn mai mult pentru privelişte. Tind să cred asta pentru că mâncarea nu a fost cine ştie ce. Am comandat paste cu ciuperci, o friptură de porc cu sos de ciuperci, cartofi prăjiţi şi salată, iar la desert banane şi mere caramelizate servite cu îngheţată de vanilie. Pastele au fost ok, dar fără să aibă ceva care să le scoată în evidenţă. Friptura a fost şi ea ok, fragedă, asezonată cum trebuie, dar nu se potrivea deloc cu acel sos, care mi s-a părut greţos (foarte greu, gras, gros). Aşa că am ronţăit din salată şi cartofii prăjiţi, cartofi care au spălat puţin din ruşinea sosului de ciuperci. Erau asezonaţi cu sare grunjoasă, chimen, mac şi susan. Foarte bună combinaţia. Iar la desert, nu m-a mirat faptul că merele caramelizate au fost demenţiale şi le-am tăvălit bine în îngheţata de vanilie. Combinaţia perfectă: mere calde, crocante la exterior, cremoase la interior, servite cu îngheţată de vanilie. Şi bananele au fost bune, dar pentru gustul meu cam dulci.
Mere caramelizate, cu înghetaţă de vanilie
Dar nu am venit la malul Dunării ca să mănânc friptură de porc şi mere, nu? „Peşte, dom’le, peşte! Unde e peştele?”
Ei bine, peştele ăl bun se găseşte la un restaurant de lângă faleză – Blue Acqua. Cu temele bine făcute, bărbatul meu a ales un restaurant de nota 10 (dacă Perla Dunării a luat nota 10 pentru privelişte şi surpriza din turn, Blue Acqua ia nota 10 pentru mâncarea bună, în special).
Am venit hotărâtă să comand lapţi, mai ales că nu am mai găsit demult să cumpăr. Evident, nu aveau. Aşa că mi-am pus pofta în cui şi am comandat pui de baltă, adică picioare de broască. OMFG! Deşi erau de ceva vreme pe lista „de încercat neapărat”, de abia acum am reuşit să mă bucur de ele. Incredibil de crocante, rumene (fără să fie arse), carnea fragedă, suculentă (nu gumoasă de la gătit prea mult timp) – perfecte!
Pui de baltă (picioare de broască)
Una dintre cele mai bune experienţe culinare de până acum. Am rămas cu pofta şi gândul la ele pentru că nu ştiu când o să mai mergem pe acolo, iar în Bucureşti parcă nu mă încumet să încerc. Nu încă. Evident, bărbatul meu s-a strâmbat când a văzut ce scârboşenie îmi aleg şi eu din meniu, dar după ce l-am convins să încerce, nu şi-a mai luat mâinile din farfuria mea. Hint, hint: picioarele de broască se mănâncă cu mâna. Da, şi la restaurant.
El a comandat crap de Dunăre prăjit cu mămăligă şi mujdei. Crapul chiar era de Dunăre (duh, din restaurant se vedea Dunărea, era şi culmea să nu fie) – mă minunez de fiecare dată, ştiu, dar există foarte multe restaurante şi magazine care vând crap de Dunăre doar cu titlul şi te trezeşti cu cel de acvacultură care are gust de mâl şi este incredibil de gras. Plus că se mai şi dezintegrează când îl găteşti. Da, deci, ăsta a fost bun, exact ceea ce trebuie.
Porţiile mari, generoase ne-au împiedicat să mai comandăm şi altceva. Meniul ăla e doldora de preparate tentante. Neapărat să încercaţi borşul de peşte – e demenţial şi nu are oase (poţi comanda perişoare de peşte). Tot aşa, atenţie la porţii pentru că sunt foarte mari. Dacă vrei să comanzi şi felul doi, cel mai bine e să împarţi borşul cu cineva. Nu, la meniul de desert nu m-am mai uitat pentru că ar fi fost tortură deja.
Aici la ora prânzului restaurantul era plin ochi (semn foarte bun), dar mâncarea a venit foarte repede, serviciul a fost bun. Şi un detaliu interesant: ospătăriţa care ne-a luat comanda nu a notat nimic, a ţinut minte tot ce i-am spus şi nu a greşit nimic din comandă. Ceea ce e WOW! Adică, mă gândesc de câte ori am păţit lucrul ăsta cu ospătari care notau, cărora trebuia să le repet de 3 ori şi mai veneau o dată să mă întrebe, ospătari care nu aduceau mâncarea unor prieteni aflaţi la masă pentru că pur şi simplu omiteau comanda lor. Da, e incredibil cât de mult a ajuns să şocheze normalul, nu-i aşa? Pentru că normal e să primeşti ce ai comandat din prima, fără greşeli, fără întârzieri.
Da, mai revin cu siguranţă în Galaţi. Până atunci o să îmi clătesc ochii pe pagina lor de Facebook. Iar de pe site-ul lor am înţeles că există un restaurant Blue Acqua şi în Iaşi.
Până la urmă e bine de ştiut unde să mănânci când te afli în oraşe noi. Chiar nu prefer să îmi potolesc foamea cu pateuri sau şaorma sau alte fast-foods. Aventura mea culinară în Galaţi nu s-a terminat. Am înţeles că mai există restaurante şi pub-uri ce merită testate şi de abia aştept să revin.
Iar dacă aveţi poftă de ceva dulce, Dulce by Paula este o cofetărie foarte cochetă pe care am descoperit-o când ne feream de ploaie. Aici găseşti prăjituri clasice, dar şi moderne, toate la fel de gustoase şi frumoase. Canoli este desertul meu preferat de aici. Culmea e că am descoperit pe net că Dulce by Paula se găseşte şi în Bucureşti, iar eu am fost doar în Galaţi :)))
Lângă cofetăria din Galaţi, fix lângă, mai există o vitrină doldora de torturi de nuntă, bănuiesc că tot o cofetarie interesantă. Dar despre asta vom vorbi după următoarea vizită.
