Chiar şi aşa mă încăpăţânam să le mănânc pentru că vroiam să fiu puternică la fel ca şi Popeye (da, pe mine m-au păcălit desenele alea) şi ca tata, care mă fascina că nu se clătina deloc la zdruncinăturile tramvaielor. Aşa că goleam farfuria cu spanac de fiecare dată.
De abia anul trecut am căpătat pofta de a mânca spanac, de când am savurat pentru prima dată ouăle florentine de la Simbio. Iar pe plăcinta florentină am pus ochii de când a apărut în revista GoodFood.
Însă nu mi-am făcut curaj să o pregătesc până anul trecut. Nu ştiu ce am făcut greşit, dar nu a ieşit bine şi a ajuns mâncare de câini.
De curând mi-a revenit pofta de spanac şi m-am mulţumit să cumpăr spanac congelat (mărunţit, deşi pe pungă scria „frunze întregi”). Am pus la bătaie cele mai bune ingrediente pe care le-am găsit şi m-am lăsat purtată de inspiraţie.
Aluatul l-am făcut după o reţetă mai veche învăţată de la mama. Practic am amestecat 500g de făină cu 200g de iaurt, 25g de drojdie proaspătă, 200g de unt şi 1 linguriţă de sare, până am obţinut un aluat omogen, pe care l-am lăsat să crească timp de 1 oră. Apoi am întins aluatul într-o formă de tartă (cu diametrul de 30cm), l-am înţepat bine cu o furculiţă şi l-am dat la cuptor 15-20 de minute.
Între timp, am călit bine 400g de spanac în 2 linguri de ulei şi am presărat peste el puţină nucşoară. Când s-a răcit puţin, amestecat spanacul cu 300g cremă de brânză şi 100g de gorgonzola picantă.
Am scos forma de tartă din cuptor şi, după ce s-a răcit uşor, am uns bine aluatul cu ou bătut. Am aşezat în centru o formă pentru prăjituri (inimioară) şi am completat în jurul ei cu spanac. În locul rămas gol, am spart 2 ouă şi am dat totul la cuptor până când aluatul s-a rumenit uşor pe margini, iar ouăle din mijloc s-au închegat. Aşa am transformat-o pe „Florentina” şi am făcut-o memorabilă.
Când a fost gata, aproape că nu mă mai săturam să o mănânc. Bine că m-am abţinut să o termin, pentru că acum pot să o savurez şi la prânzul de la birou.
