Cei care mă cunosc personal ştiu că iarna este anotimpul meu preferat, că ador zăpada şi frigul, zilele ploioase şi ceaţa. E adevărat, ador toatea astea. Doar în perioada Crăciunului, hai şi în ianuarie. Deja când ajung la mijlocul lui februarie, mă uit afară şi încep să vorbesc cu „vremea”: Ok, am înţeles, e iarnă, dar gata cu frigul că tre’ să vină primăvara ca să poată veni vara. Let’s get with the program already!

Aşa că în zilele de februarie încep să fiu nostalgică, să îmi planific vacanţa din vară şi să tânjesc după tot ce are de oferit anotimpul călduros. Evident, mi se întâmplă la fel şi în miezul verii când vreau zăpadă, dar hei! nimeni nu-i perfect. În plus, cât de absurd ar fi să ne bucurăm de prezent, fără să ne dorim tot timpul exact opusul a ceea ce avem?

După mecanismul ăsta, mi s-a făcut dor de mare şi de un loc pe care l-am descoperit de abia anul trecut, datorită Elenei. Popasul pescarilor, cândva o cherhana mică pe malul mării, s-a transformat de-a lungul anilor într-un restaurant destul de mare, rustic, care şi-a păstrat specificul pescăresc.

Când am văzut ditamai restaurantul, începusem să îmi fac scenarii că nu o să-mi placă mâncarea, atmosfera, că preţurile o să fie prea mari (asta judecând după parcarea plină de maşini scumpe). Totuşi mi-am învins prejudecăţile şi am luat un loc la o masă.

Citeşte şi...  Galaţi - în experienţe culinare

Am cercetat atent meniul şi, cum nu sunt aventuroasă de fel, am comandat ceva ce suna familiar: icre de crap şi crap la tigaie. Prietenul meu a comandat chefal şi tind să cred că i-a plăcut foarte mult pentru că lui nu-i place peştele în general.

Pot să spun că icrele au fost cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată. Nu m-am putut hotărî dacă au fost mai bune ca cele pe care le pregătea unchiul meu, care şi-a petrecut o bună bucată din viaţă pe şi lângă mare. Au fost gustoase, suficient de sărate, cu puţină zeamă de lămâie, cu textură cremoasă, „ţeapănă”, nu cum sunt icrele din comerţ. Cel mai mult mi-a plăcut că erau proaspete.

Până să vină crapul, începusem să am emoţii pentru că mi-am adus aminte că e un peşte de apă dulce şi ce ar căuta un crap proaspăt aşa departe de deltă. Iar anticipam şi mă aşteptam la un crap gras de acvacultură, cu gust de mâl, bleah. Dar nu a fost aşa. Era ca cel pe care îl ştiam din copilărie, când pescăriile aduceau chiar şi în Bucureşti peşte proaspăt, sălbatic. Şi a fost pregătit pe gustul meu. Carnea era dulce şi fragedă, iar crusta crocantă.

Explicaţia este simplă. Vizavi de restaurant, după ce treci calea ferată, se află un lac natural imens. Acolo o porţiune destul de mare este închisă cu un dig de pământ. Acolo cresc toţi peştii de apă dulce din meniul lor. Sigur, sunt peşti de cultură, dar care cresc în semisălbăticie şi astfel nu capătă acel gust îngrozitor de acvariu. Ei cresc în propriul lor ritm, nu sunt hrăniţi forţat şi au suficient spaţiu să înoate, tocmai pentru a nu căpăta stratul acela de grăsime, pe care îl au toți peștii crescuți în bazin. În cazul crapului e simplu să îţi dai seama cum a fost crescut. Cei de acvariu sunt mici, rotunzi, au carnea aproape albă cu un strat vizibil de grăsime. Ceilalţi sunt alungiţi, iar carnea lor este aproape roşie.

Preţurile sunt rezonabile comparând cu alte restaurante/localuri de pe malul mării, iar raportul calitate/preţ este foarte bun. Noi am plătit 100lei parcă, nu mai ţin minte dacă era şi bacşişul inclus în ei. Menţionez că mămăliga, saramura şi usturoiul vin din partea casei şi au fost şi ele foarte gustoase.

Citeşte şi...  Delicious doughnuts în Bucureşti

În ziua în care am fost acolo bătea vântul de răscolea tot nisipul de pe plajă, plângea un bebeluş la o masă alăturată de ziceai că vrea cineva să îl omoare, o femeie alăpta în văzul tuturor, a durat aproape 1 oră şi 30 de minute până a venit mâncarea, în timp ce mâncam a venit un nene să ne vândă ceva. Dar nu a mai contat nimic din toate acestea după ce am gustat din mâncare. Şi da, chiar dacă s-ar întâmpla şi altceva, tot m-aş întoarce să mai gust şi alte bunătăţi pescăreşti. Atât de bun a fost.